N-o fi acesta ultimul poem?
Îl cânt încet, înfiorând tăcerea...
Din ce străfund de nefiinţă-l chem,
Ca pe o liră înstrunând durrerea?
Acum, cântând preludiul meu de dor,
Atât de tare strunele-mi vibreză,
De văd cu ochii tremurul uşor,
Scăpat în întuneric ca o rază.
Se desfăşoară-n mersul ei măreţ,
Pe strune, mai departe, melodia;
În ritmul cînd domol, când săltăreţ,
Îmi picură din suflet poezia.
A picurat şi-apoi a curs potop,
A inundat în inima mea totul,
Şi a crescut şuvoiul strop cu strop,
Ducând cu el viaţa mea de-a-notul.
A fost poemul mare, ocean,
Şi a sunat din mii şi mii de valuri,
În el au fost ostroave de mărgean,
Şi scoici, ca nişte flori avea pe maluri.
Când am simţit poemul isprăvit,
Am intonat ,,Allegro triumfale".
Atuncea toate strunele au plesnit,
Şi-au scos un ultim vaiet lung de jale.
Acum, mi-e sufletul străin şi mut.
În viaţa mea au fost dureri destule,
Mi-e lira moartă, strunele au tăcut,
Şi mă gândesc la regele din Thule.
Din lira mea se leagă un blestem;
Şi versul meu, oricare-ar fi, îmi pare,
Că este veşnic, ultimul poem
Şi strunele-mi se rup la fiecare.
(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 141)