Dormeai în luntrea mică. Și pornise
Un vânt năpraznic marea s-o despice;
Peste adâncuri limpezi să ridice
Troian de negre valuri. Înflorise

Pe ape spumă. Vântul zdrențuise
Vântrelele și brațele voinice
Abia țineau odgonul. Sta să pice
Catargul frânt; și cârma se-ndoise.

Ci Tu dormeai… și nu Te-ai fi trezit
De nu plângeau ai tăi, slăbiți. Și iată
Tu, Doamne, iar plutești ca-n altă dată.

În luntrea sufletului meu, uimit,
Că poart-adânc în sine, adormit,
Un Dumnezeu, pe marea-nviforată.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 17)