Trecând prin șapte nopți fără de vad,
Cu îngerul m-am pogorât la iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veșnicie netedă și goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin,
Ca boabele de strugur în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mișcă-n veci nimic din loc,
Nici flacără de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr'delege,
Nu poate val de cântec să se-nchege

Și-n cuget pângărit și necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemișcare
Puteri să dea viață nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i șters,
Culoare, formă, armonie, vers.

Din goluri, care fără fund se cască,
Nu poate frumusețe să se nască;

În duhurile oarbe de păcat
Nu strălucește chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai țipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se țes zăbranice de chin tăcut.

Stau osândiții-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveșnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe fața lor,
Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-ncheagă-n jar, ca ghețurile-n râuri
Șerpi otrăviți de pofte și desfrâuri.

Petrec în sânul Marii Urâciuni
Mulțime nemișcată de nebuni.

Pe toți i-a șters din Cărțile Vieții
Păcatul împotriva Frumuseții.