Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,
Cu sufletul tot mai adânc, m-am dus,
Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Și-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziș Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tacere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins|
Din ascunziș, luminile iubirii.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 13)