Eu, Nicodim Bătrânul, sihastru şi monah,
Când petreceam odată, departe în pustie,
Am mers printre nisipuri spre zarea aurie,
Să aflu pe vreun frate, din neamul meu valah.

Cinci zile-am mers, şi iată, un ochi de apă vie.
Şi lângă el, un pustnic din ceata lui Allah.
Am înţeles îndată că-l cheamă El Mirah,
Şi are ani o sută trăiţi în pustnicie.

Am mers la el, în noaptea aceea neuitată,
El, pe Allah slăvindu-l, eu, pe Iisus al meu.
Şi fiecare-n taină, cu rugă neîntinată,
Cerea încredinţare de la Stăpânul său,
Că rugăciunea-i este primită-n cer, şi iată:
Cu foc de sus ne-ncinse, pe ambii, Dumnezeu.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 139)