O!tu măiastră suferinţă,
Cu dor cuprinzi,
Întreaga mea fiinţă.
În ea aprinzi
Lumini de cunoştinţă;
Mă-nveţi întreg
Adâncul omenesc,
Mi-arăţi sublimul
Cel dumnezeiesc.
Mă-nveţi să trag hotare firii,
Şi să-nţeleg întinderea...iubirii.
Îmi luminezi cu flăcările tale,
Nemărginirea lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc.
În jos;
Mă urci pe culmi de bine
Şi frumos.
Mă dau în voia ta să mă struneşti,
Să mă înalţi mereu şi să mă creşti
S-ajung pân-la măsuri dumnezeiesti.
Să-mi speli cu lacrimi ochii neîncetat,
Ca văzul meu să fie-n veci curat,
În tălpi şi-n mâni să-mi baţi mereu piroane,
Să-mi răstigneşti pornirile avane.
Cu biciul tău de foc să mă loveşti,
De tot ce-i ,,lume'' să mă curăţeşti.
Din harul tău să-mi dai, mereu să-mi dai,
Blândeţea, mila, dragostea din rai,
Pe Crucea ta, Măiastră suferinţă,
Să-nalţi la cer săraca mea fiinţă.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 118)