Maica Teodosia Lațcu
Pentru Tine Doamne

S-a născut în familia avocatului Ion Laţcu din Mezotur, din Ungaria, care mai apoi, după Războiul de Reîntregire, se mută la Braşov. Între 1924 şi 1928 a urmat şcoala primară şi între 1928 şi 1936, Liceul "Principesa Elena", ambele în Braşov. Determinată de talentul literar pe care îl avea şi încurajată de familie, tânăra Zorica Laţcu urmează cursurile Facultăţii de Filologie, Secţia Clasică, din cadrul Universităţii din Cluj.

În toamna lui 1940, la cedarea nord-vestului Ardealului, se întoarce la Braşov, dar este chemată să ocupe un post de preparator în facultatea în care studiase. Profesează alături de mari profesori români, scrie poezie şi publică la revista "Gândirea", având teme inspirate din mitologia greacă. Se apropie tot mai mult de mediul religios, îl descoperă prin poezie, aşterne versuri cu vibraţie mistică.

Există oameni pentru care suferinţa se face umbră permanentă a vieţii lor, umbră care însă nu întunecă ci luminează, îndulceşte şi sfinţeşte sufletul lor. Pentru aceşti oameni, suferinţa se împleteşte cu rugăciunea, iar singurătatea devine întâlnire cu Hristos, mai presus de cuvânt şi închipuire. Un astfel de om al durerilor a fost Maica Teodosia (Laţcu).

Hărăzită din pruncie suferinţei, căci a avut încă de la naştere o anume infirmitate trupească, ea şi-a purtat crucea cu seninătatea şi înflăcărarea pe care numai dragostea lui Dumnezeu ţi-o poate da. De altfel, iubirea a fost singura armă cu care s-a apărat în toată viaţa sa.

Zorica Laţcu, după numele ei din lume, s-a născut în 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul Primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi Clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde, împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editareaDicţionarului Limbii Române. Cu o energie sufletească rară, publică poezii în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.

Există în viaţa omului întâlniri providenţiale fără de care viaţa acelui om ar fi fost mai săracă, lipsită de iluminare, ar fi luat alt curs. O astfel de întâlnire a fost pentru mine apariţia Zoricăi, la ceas de răscruce în viaţa mea. Ea a fost cea care mi-a spus:

- Din stradă până în curtea lui Pilat nu este decât un singur pas. Pasul acesta să nu-l faci niciodată tu, prietena mea!

Zorica era dăruită cu harul de a aduce  prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Poezia Zoricăi Laţcu, afirmată încă din anii '40 ca o lirică valoroasă, a început să fie cunoscută mai mult abia după 1990, an care a şi coincis cu trecerea poetei la Domnul. Redescoperirea ei s-a făcut datorită unui mare admirator al ei, părintele Teofil Părăian. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta, în nenumăratele lui conferinţe şi dialoguri prin ţară, a găsit mereu timp să recite din poeziile maicii Teodosia (numele primit de Zorica Laţcu, la intrarea în mănăstire).

Zorica Laţcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică - limba greacă şi latină - şi, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultăţii de litere, limba şi literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Autor: dr. Cristina Gabriela Nemeș

1. Zorica Laţcu Teodosia-personalitate marcantă în cultura română

Studiile apărute înainte de anul 1990 prezintă puţine date despre poeta Zorica Laţcu Teodosia. Remarc faptul după anul menţionat, au început să apară date inedite care conturează personalitatea poetei şi care analizează poezia sa dintr-o altă perspectivă.

Astfel, prezenta lucrare îşi propune o minimă contribuţie la studiile existente, la completarea acestora, la evidenţierea operei poetice care a fost trecută la „index”de către regimul comunist din motive politice.

Din sursele precizate în bibliografie, care constau în: manuscrisele poetei, memorialistica, precum şi din mărturia personală, prin interviu (1), a Pr. Teofil Pârâianu, care a cunoscut-o personal pe Zorica Laţcu, doresc să conturez, în prima parte a lucrării, personalitatea autoarei, iar în cele două părţi, voi prezenta, atât dimensiunea misticoreligioasă a poeziei sale, cât şi cea de tip carceral.

Poeta s-a născut în localitatea Mezötur din Ungaria, unde se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Copilăria şi adolescenţa le petrece la Braşov. Tot aici absolvă şcoala primară şi liceul. În anul 1936 obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Între anii 1936-1940 urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică – limba greacă şi latină, şi filologie modernă – limba şi literatura franceză. În anul 1941 a fost numită preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, după cum poeta mărturiseşte: ” Eram preparatoare universitară la Muzeul Limbii Române, azi Institutul de Lingvistică Română din Cluj. În anii despre care vorbesc: 1941-1942, 1944-1948, sediul Universităţii se afla la Sibiu şi mai târziu ne-am mutat înapoi la Cluj” (2).