Suflete, de ce te zbaţi mereu?
Urli ca o fiară-nchisă-n cuşcă;
Dinţii de sălbăticiune muşcă,
Muşcă sângerând zăvorul greu.
Suflete, ai vrea să zbori la cer?
Bine ştii, că-i strâmtă colivia.
Îţi opreşte aripa - zglobia -
Cu zăbrele cenuşii, de fier.

Suflete, ţi-i dor să te înalţi?
Ştii că te loveşti de grinzi în creştet
Şi răsună jalnic lemnul veşted,
Când lovindu-ţi capul vrei să salţi.

Suflete, te-ajunse dor de Rai?
Bine ştii că-i calea nesfârşită:
N-ai în mână bâtă ţintuită,
Nici merinzi în traista goală n-ai.

Suflete, ţi-e greu să stai în laţ?
Te-mboldeşte aprig dor de ducă?
Nu te zbate. Bine ştii şi tu că
Sânge curge-n cuşcă, de te zbaţi.

Suflete, aşteaptă puţintel:
Vor pieri zăbrelele odată,
Va pieri şi cuşca-nsângerată
Şi vei fi-n lumină singurel.

Se vor rupe grinzile de lemn,
Gratiile de fier se vor deschide,
Şi-ai să uiţi de laţurile hâde,
Suflete, aşa ca la un semn.

(Zorica Laţcu - Poezii, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)