Cândva, la început,
Tu, Poezie, m-ai durut.
Ai fost un vierme al durerii
Şi-ai ros mereu
Din miezul sufletului meu.
Erai acolo-n viaţa mea,
Rodeai din ea,
Rodeai din ea.
Cât m-ai durut - cât m-ai durut,
Şi cât m-ai ros,
Pân-ai crescut!
Pe-ncetul, te-ai acoperit
Cu fir de vorbe, aurit,
Prin harul ungerii de sus
În chip nespus!
Şi-n sufletu-mi mi te-ai făcut,
O crisalidă luminoasă,
Şi nu mai m-ai durut.

Eu te-am purtat în mine, crisalidă
Până fu vremea ca să te deschidă.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 125)