Maica Teodosia Lațcu
Pentru Tine Doamne

Poezii

E fum de lumânări pe zugrăveală?...
Un întuneric greu cernit-a zarea.
Când iconaru-n sfânta lui sfială,
Temutu-s-a să-ți vadă-ndurerarea. 

La cruce stai. Pe haina cenușie
Mâini albe, mult prea albe, se-mpreună.
În tine doar durerea mai e vie,
Căci lacrimi nu mai ai, să plângi, Preabună. 

În bezna mută fața ta-i lumină;
Pe ea nu-i scris doar chinul unei mume;
E toată răstignirea Lui deplină.
E toată suferința fără nume. 

Că le-ai purtat în Fiul tău pe toate
Și-i Crucea Lui în ochii tăi răsfrântă.
Așa a vrut să zugrăvească, poate,
Un iconar, făptura ta preasfântă. 

Și ca să bei și tu întreg paharul,
Pe frunte, peste lunga ta maramă,
În loc de spini, cu raze iconarul
A scris în răni durerea ta de mamă. 

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 79)

 

Trecând prin șapte nopți fără de vad,
Cu îngerul m-am pogorât la iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veșnicie netedă și goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin,
Ca boabele de strugur în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mișcă-n veci nimic din loc,
Nici flacără de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr'delege,
Nu poate val de cântec să se-nchege

Și-n cuget pângărit și necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemișcare
Puteri să dea viață nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i șters,
Culoare, formă, armonie, vers.

Din goluri, care fără fund se cască,
Nu poate frumusețe să se nască;

În duhurile oarbe de păcat
Nu strălucește chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai țipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se țes zăbranice de chin tăcut.

Stau osândiții-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveșnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe fața lor,
Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-ncheagă-n jar, ca ghețurile-n râuri
Șerpi otrăviți de pofte și desfrâuri.

Petrec în sânul Marii Urâciuni
Mulțime nemișcată de nebuni.

Pe toți i-a șters din Cărțile Vieții
Păcatul împotriva Frumuseții.

Și-mi zise Domnul: "Eu sunt frumusețe;
În Mine-i cald sălaș de primăveri;
La Mine zorile sunt făr' de seri,
Și duhul înflorește-n mii de fețe.

Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândrețe,
La Mine arde patima-n blândețe
Și cântă desfătarea din dureri.

Am tainice isvoare de culori,
Am șopot plin de dulce glăsuire.
Și Eu revărs din veșnice comori,

Peste aleși puteri de plăsmuire,
Și-i fac să-mi fie asemănători
În duh, prin arzătoarea lor iubire...

Crescut-au ghiocei în fulgi de nea?...
Atât de albă-i primăvara mea!

Mi-i sufletul de patimi neatins
Și cerul floare peste el a nins;

Aleasă floare de mătăsuri moi
A nins în noapte peste pomii goi

Și i-a învelit în borangic ușor.
A prins o boare, caldă ca un dor,

S-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor măiestrit alaiu

A curs în suflet, liniștit și blând,
Pe căi de taină, din adânc de gând.

Și sus, deasupra albei năluciri,
Plutește raza sfintelor iubiri.

Dă primăverii-n duhul meu lumini
Și se răsfrânge-n ochii tăi senini.

Grăit-am, ieri, prin lacrimi, cu Domnul și I-am spus:
De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ți întorci Tu fața, cu silă, de la noi
Și cum mai poți să suferi făptura de noroi?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești
În tina omenească să nu Ți-o murdărești?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poți să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Tu, Care stai în cerul cu mari luminători,
În inima mea rece, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu:
Ieși de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba încă cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul, în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit
Cu raza ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Și peste sărăcia mea, goală, ai întins
Un colț al hainei Tale și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput
Și sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut.
În sufletul meu, astăzi, Tu Însuți locuiești,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești.

Și pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit.

Noi suntem undeva, în iarba moale,
În spicul copt, în țarina fierbinte
În munți, cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luați aminte!

Noi stăm și astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veșniciei porți
Să aducem iarăși jertfă ne’ntinată,
Luați aminte, noi nu suntem morți!

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalță flacăra cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pamânt o Românie.

Și daca neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Și cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.