Mi-e sufletul stol alb de păsărele,
Fugind de toamnă şi de ceaţa rece;
S-a înălţat pe cer şi stă să plece,
Departe de ale trupului zăbrele.
Călătoreşte, dincolo de stele,
Vâslind din aripi - peste lume trece.
O clipă doar - şi-i gata să se-nece,
Într-ale toamnei aspre neguri grele.
O! suflete - mai bate din aripă!
Cu păsărelele în stol... că iată
Te apropii de liman, clipă de clipă.
Tu vei ajunge-n zarea fermecată,
Şi vei primi a harului risipă
În Primăvara veşnic luminată...
(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 116)
