Umbrar al neştiutelor iubiri,
Şi scut al tainicelor întâlniri,
Tu, martoră a mii de jurăminte,
Tăinuitoarea dulcilor cuvinte,
Tu, vistierul sigur al gândirii,
Tu, păstrătoarea viselor iubirii,
Tu, tot ce ziua nu poate să fie,
O, noapte, fi-mi prielnică şi mie!

Aşterne-ţi liniştile, moi ca puful,
Cu umbra ta alină tot zăduful:
Să ştergi culoarea, forma, felurimea,
De lucruri să goleşti înconjurimea.
Ca duhul meu tăcut să poată merge,
Acolo unde lumea-n hău se şterge...
Nestingherit de formele zidirii,
Să meargă pe cărările iubirii.

Tu, noapte, calea lui să i-o aşterni,
Cu fulgii liniştiţi, pe care-i cerni,
Ca nesimţit de nimeni şi stingher,
Să fugă duhul meu senin la cer.

Un fluture frumos închis în tine,
În zborul lui spre zările senine.
Şi fluturele a zburat spre soare,
Înveşmântat în formă şi culoare.

Un fluture din vierme odrăsleşte,
Poemul din dureri se zămisleşte
Şi zboară lin aripile de floare,
Mai sus, mereu mai sus,
Spre soare!

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 126)