Cu braţul meu de-notător,
În valuri mă avânt
În fund de ape mă cobor,
Departe pe pământ.
Şi Oceanului îi sparg,
Cu trupul meu, cleştarul;
Neînfricat m-avânt în larg,
Să caut mărgăritarul.
Mărgăritarul alb, rotund,
Curat ca o minune,
Stă luminos, colo-ntr-un fund
De beznă şi genune.
Eu mă cobor tot mai adânc,
Vâslind sub negre ape,
Spre adâncime mă arunc,
Aproape...mai aproape.
Mă prind în lanţul lor sărat,
Strâns - algele marine
De carnea mea s+au încleştat,
Peşti cu porniri feline.
Ci nu mă pot opri din drum,
Nici să-mi frâneze-avântul;
Vuieşte-al apelor duium,
Şi am uitat pământul.
În mii de feţe colo-n fund,
Rânjeşte moartea slută,
Eu spre adâncuri mă afund,
Prin apa grea şi mută.
Ci iată, colo-ntr-un pahar,
Crescut din carne vie,
Răsare un mărgăritar,
Unicul într-o mie.
Eu îl culeg în palma mea,
Îl sorb din ochi cu sete,
Şi las albeaţa lui de nea,
O clipă să mă-mbete.
Dar n-am voit să-l văd lucind,
Cu altele-ntr-o salbă,
Şi nici în baluri scânteind,
Minunea asta albă.
Era unicul mult dorit.
Şi fără de pereche,
N-am vrut să văd cum stă lipit
De-un gât sau de-o ureche.
El, ţinta-ntregii mele vieţi,
N-am vrut să-mpodobească,
Cu strălucirea lui de preţ,
O mână omenească.
N-am vrut să fie aruncat,
În cruntul joc de patimi,
Şi albul lui să-l văd pătat,
Cu sânge şi cu lacrimi.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 130-131)